Chiar înainte de Festivalul Ceramicii Românești, Cocoșul de Hurez, am tras o tură de câteva zile la Horezu, prilej cu care am reușit să cunosc oameni minunați, locuri absolut extraordinare și, bineînțeles, am reușit să gust, ad literam, dintr-o rupere de nori caracteristică zilelor de vară. Fiind relativ cald afară nu m-a deranjat foarte tare, mai ales că, după ploaie, aerul se simte altfel, este mult mai tare și mai puternic ozonat. Țin minte că stăteam jos, în centrul stațiunii așteptând să-mi fac plinul de combustibil, și admiram înălțimile. Atunci am aflat că se poate urca până pe Vârful lui Roman, și nu oricum, cu mașina. Puțin sceptic, am hotărât să fac o încercare, hotărât fiind ca în cazul în care drumul nu corespunde să nu mă aventurez aiurea și să mă întorc.
Am plecat din Horezu către Romanii de Jos, apoi am continuat prin Romanii de Sus. Până aici, nici o problemă. Din Romanii de Sus a început urcușul pe drumul forestier. Inițial am crezut că încă nu am intrat pe porțiunea neasfaltată, apoi mi s-a confirmat faptul că drumul este foarte bine întreținut și îngrijit. În urma discuțiilor cu localnicii, mi s-a confirmat că drumul a fost reamenajat și lărgit în cursul anului 2018. Într-adevăr, drumul forestier este practicabil și se poate merge cu orice fel de autoturism, indiferent de cât de joasă are garda la sol.
Am urcat vreme de aproape 40 de minute în serpentine abrupte, ace de păr și peisaje rupte din filmele de fantezie. Goluri alpine, puiet de brad și, pe alocuri, izvoare și larmă de păsări. Un adevărat Rai pe Pământ, dar adevăratul Paradis se dezvăluie abia când ajungi pe platou. Oriunde de uiți vezi o bucățică din Oltenia de sub Munte, oriunde te uiți vezi sălbăticie, vezi stâne și simți aerul puternic ozonat al înălțimilor. La 1.700 de metri, platoul Romani îți inundă simțurile cu tot ceea ce înseamnă natură. O adevărată desfătare a minții și ochilor, un loc unde ești mai aproape de cer și de Dumnezeu. Cum ajungi pe platou încep să se vadă vile, stâne și un lăcaș al Domnului, Mănăstirea Alina Maria construită în perioada 2011 – 2014.
Am ales ca locație de cazare Pensiunea Muntele Alb, o construcție care se integrează perfect în peisajul alpin, o construcție de la balcoanele căreia ai toată Oltenia de sub Munte la picioarele tale, o construcție unde ospitalitatea și omenia sunt cele mai de preț lucruri. Pot confirma un singur lucru, “Omul sfințește locul”. Exact asta am trăit cu nea Romică, un om dintr-o bucată, sibian de origine, fost cabanier în Făgăraș, om obișnuit cu vitregiile naturii, om care știe ce înseamnă muntele și îl tratează cu atenția necesară.
Odată ajuns la Muntele Alb este imposibil să nu fii tratat cu ceva din partea casei. Nea Romică are întotdeauna ceva pus de-o parte pentru zile negre. Înainte de a-mi lua camera în primire am fost poftit la masă și să servesc un pahar cu țuică. Am acceptat imediat pentru că trecuse ceva timp de când nu mai mâncasem. Am fost ospătat cu o supă ardelenească de varză, acompaniată, bineînțeles de un pahar de palincă, apoi carne friptă de la garniță cu cartofi prăjiți alături de un vin roșu de Sibiu. O adevărată desfătare a simțurilor. Evident, poveștile nu au încetat să curgă, iar nea Romică are ce povesti, Slavă Domnului.
Timpul a trecut pe nesimțite și s-a făcut seară. Luminile localităților se vedeau de sus ca niște licurici ce stăteau nemișcate. Din când în când, câte un nor răzleț adus de adierea vântului mai umbrea priveliștea.
Camera m-a întâmpinat proaspătă și mirosind a curat. Așternuturile albe, curățenia din cameră, baia lună de curățenie și priveliștea de la balcon m-au tras imediat către brațele lui Moș Ene așa că am lăsat somnul să mă cuprindă hotărât fiind ca ziua următoare să explorez mai bine locul.
Dimineața s-a făcut simțită, poate prea devreme, dar … călătorului îi șade bine cu drumul așa că, undeva pe la ora 6:30 dădeam prima tură afară. Albastrul cerului și un ciobănesc mioritic mi-au fost companioni până la margine platoului. Am inspirat cu nesaț aerul tare de munte și, pentru o clipă, m-am lăsat cuprins de visare. M-a trezit ciobănescul care mi-a dat prietenos cu botul peste mână, semn că am uitat să-l mângâi.
Am ieșit din reverie și m-am îndreptat ușor către pensiune. M-a întâmpinat nea Romică cu o mare cafea aburindă. Între timp, soția dânsului a pregătit o mare omletă cu cașcaval.
Prin experiența pe care am trăit-o aici, pot spune că Pensiunea Muntele Alb constituie unul dintre locurile mele de suflet. Confortul oferit de pensiunea în sine, locația absolut genială, ospitalitatea gazdelor, toate aceste trei ‘ingrediente’ au făcut ca perioada petrecută aici să mă facă să revin ori de câte ori am ocazia.
Pensiunea Muntele Alb se compune din 12 camere cu paturi twin, matrimoniale sau triple, de la toate balcoanele se poate admira priveliștea desăvârșită a zonei, este deschisă tot timpul anului, chiar și iarna când zăpada ajunge până la 2 sau chiar 3 metri, are toate dotările necesare pentru cei care îi calcă pragul. Bucătăria este complet utilată astfel că cei care vin aici nu au nevoie decât de produsele necesare pentru prepararea mâncării, grătarul este pus la dispoziție turiștilor, locul de joacă demonstrează grija proprietarului pentru copii, iar nea Romică este, atunci când nu are alte treburi gospodărești, la dispoziția turiștilor.
Foarte interesant este că Pensiunea Muntele Alb este complet independentă energetic, curentul electric fiind asigurat de panouri fotovoltaice dublate, dacă este necesar de un generator. Încălzirea este centralizată și se face cu lemne, la fel și sistemul de încălzire a apei.
Din punctul meu de vedere, Pensiunea Muntele Alb este locul ideal de cazare la ‘înălțime’. Aici se pot organiza și evenimente, fiind disponibilă o sală în acest sens, există internet wireless peste tot, se pot face excursii în împrejurimi, se pot organiza drumeții offroad, se pot vizita stânele din împrejurimi sau vă puteți regăsi liniștea sufletească vizitând Mănăstirea Alina Maria.
Articol scris de Adrian Satmaru
Fotografii de Adrian Satmaru
Turist prin Romania 
Super! 💓