Ținutul “Trei Scaune” a fost una dintre regiunile pe care am aprofundat-o cu mare drag atât datorită istoriei cât și datorită oamenilor extraordinari și a locurilor magice. Eram la Muzeul Haszmann Pal din Cernat, când, chiar domnul Haszmann Pal mi-a recomandat să vizitez Turnul Ika din Cernatu de Sus.
Am dat curs recomandării fără să stau prea mult pe gânduri pentru că eram foarte aproape de Cetatea Ika, recomandarea domnului Haszmann Pal a avut mare greutate, iar vizitarea turnului ce datează din secolul XIII – XIV, pentru mine, înseamnă o adevărată bucurie a minții și a spiritului.
Am plecat din Cernat, pe marginea pârâului Cernat către Cetatea Ika. Chiar la ieșirea din Cernatu de Sus, pe partea stângă, am găsit ușa deschisă la Hanna Panzio. Am intrat să dau binețe și să întreb de distanța până la cetate și de calitatea drumului.
Se pare că norocul mi-a surâs pentru că de aici, de la doamna Horovitz Zsuzsanna, proprietarul pensiunii, am reușit să intru în posesia unor informații referitoare la turn, dar, cel mai important lucru, am reușit să intru în posesia cheii care deschide poarta turnului.
Am ascultat cu nesaț legendele legate de turn și de cei doi cocoși care păzesc pe rând comorile de aur și diamante, am ascultat și legenda morarului căruia i s-au uscat mâinile când a vrut să scoată o piatră din temelie și apoi o mare viitură a distrus moara, am aflat că, denumirea de Cetatea Ika a fost dată de Orban Balazs prin asociera cetății cu numele eroului legendar Ika. De fapt, cetatea este cunoscută cu numele de Turnul Ciunt.
Aici, pe vremuri, era o construcție fortificată lungă de 200 de metri și lată de 10 metri din care, în prezent s-a păstrat numai turnul sudic. Arheologii de la Muzeul Național Secuiesc au considerat că cetatea a fost construită în secolele XIII – XIV, din inițiativă particulară sau comunitară, aici neexistând niciun fel de domeniu regal și a fost părăsită cândva la începutul secolului al XV-lea.
Cert este un singur lucru, după scurta documentare și cunoașterea legendelor, am pășit cu încredere pe drumul care urcă spre turn, cu cheia care, parcă, îmi ardea buzunarul. O altă parte foarte interesantă a poveștii este faptul că, de când turnul a fost restaurat eram a treia persoană care intra în turn.
Evident, emoționat și plin de dorință de a vedea turnul, am continuat drumul și m-am oprit la confluența pâraielor Mare și Ika, pe o pajiște, puțin înainte de urcușul pe potecă ce duce către cetate.
La vremea respectivă era un aer plăcut, iar toate ființele erau prezente. Gâze mici și haotice, păsărele gălăgioase și, din când în când, câte un behăit stingher al unei oi dintr-o turmă aflată în apropiere. Am pășit înfrigurat și emoționat pe podețul ce trece pârâul Mare urcând către turn, pe potecă. După câteva zeci de metri am început să zăresc acoperișul, apoi balconul și cărămizile de sub balcon, urmând ca la final să pot admira măreția fortificației.
O ușă mare din lemn masiv cu canaturi solide aștepta să fie deschisă. Am băgat ușor cheia în broască iar zgomotul făcut de mecanismul metalic parcă a spart liniștea din jurul turnului.
Cu un scârțâit prelung, ușa s-a deschis și am pătruns în locul unde acum 8 secole se punea prima piatră de temelie. Scările în spirală cu luminatoare ascuțite și balustrade din lemn masiv m-au condus către balcon de unde priveliștea și liniștea te lasă fără suflare și fără gânduri.
Cred că am stat mai bine de 30 de minute fără să pot scoate o vorbă sau să-mi duc un gând până la capăt.
Abia apoi, am reușit să pun mâna pe aparat și să încerc să imortalizez cât mai bine peisajul și, de ce nu, liniștea din jur, pentru că, aici sus, aproape de acoperișul turnului era o liniște pe care puteai să o asculți, fiind parcă, materială și inclusă perfect în tabloul magic.
Într-un târziu, am reușit să ies de sub vraja momentului și a timpului și să revin cu picioarele pe pământ. Am ieșit din turn răsucind cheia grea în broască și, plin de gânduri, am coborât către mașină.
Bineînțeles, m-am oprit la Hanna Panzio pentru a returna cheia și am mulțumit cum se cuvine pentru ospitalitate și informații.
Sincer, chiar și într-un weekend, aș merge din nou până acolo doar pentru a trăi acea senzație absolut incredibilă și a asculta din nou vacarmul de la baza turnului, creat de ființele pădurii, în antiteză cu liniștea deplină din vârful turnului, aproape de cer, de nori, de starea de pace completă.
Articol scris de Adrian Satmaru
Fotografii de Adrian Satmaru
Turist prin Romania 