Poporul zice că luna lui februarie este: ferică și desferică. Poate că unde în luna lui februarie începe a se desfunda pământul. Câteodată februarie își dă și el arama pe față; vrea să arate că și el este lună de iarnă. Atunci țin-te pânză, să nu te rupi! unde îmi întoarce cojoaca pe dos, și unde ne trimite câte un pui de viscol, de zloată, de te crezi în gerul Bobotezei, ori în mijlocul iernii!
Petre Ispirescu – Obiceiuri și datini la sărbători după lunile anului, din ianuarie până în decembrie
Luna februarie este perioada în care practicile de apărare ale gospodăriei se concentrează pe personajul principal din mitologia populară, lupul. După săptămâna în care se sărbătoresc Zilelor Lupului, urmează în calendarul popular, Ziua Sfântului
Haralambie, patronul ciumei.
Patronul Ciumei
În calendarul tradițional popular Sfântul Haralambie, sărbătorit pe 10 februarie, este un sfânt de mare importanță. Sfântul Haralambie a fost investit de Dumnezeu cu protecția oamenilor, a animalelor dar și a culturilor vegetale, atacate de dăunători. Este socotit de popor ca patronul Ciumei, înțeleasă ca o boală molipsitoare.
O legendă spune că Sfântul Haralambie a suferit foarte mult în timpul vieții. Se spune că, înainte să moară, Dumnezeu i-a spus să își aleagă o răsplată. Sfântul s-a sfătuit cu oamenii și ei l-au rugat să ceară ciuma, care făcea pe atunci multe victime. Dumnezeu i-a dăruit ciuma, iar Sfântul Haralambie a legat-o cu un lanț și tot așa o ține și astăzi. Când oamenii uită să îl sărbătorească îi mai dă drumul pe pământ și ciuma, care are aripi și ține în mână o sabie lată, se duce la acei oameni și îi omoară.
Cămeșa Ciumei – obicei cu adevărat spectaculos
Și în ziua de azi, în multe sate din comuna Boșorod, există o practică străveche de combatere a bolilor “de primăvară”, numită “Cămeșa Ciumei”. Acest obicei constă în confecționarea unei cămăși, în cadrul unei singure șezători, după un anume ritual, cu scopul de a o pune în hotarul satului, pentru combaterea și alungarea bolilor.
La apusul soarelui, se adunau nouă femei bătrâne, spuneau rugăciunea de început a lucrului, se apucau să toarcă, să depene, să urzească, să croiască și să coasă o cămașă din cânepă. După ce-au terminat-o în cursul aceleași zile, iau cămașa și înconjoară cu ea „șapte hotară”, apoi o lasă „vamă” la marginea satului, unde o bătrână spunea un descântec al ciumei.
“În Boșorod făceam hrana ciumei mai în colo, în hotarul satului, puneam o cruce din lemn de prun șî jos puneam oase de-alea mari de nu le mai mâncă câinii ce găseam prin bătătură, un dărab (bucată) de pită de-aia veche și puneam să mânce ciuma să nu mai vină în holdele noaste așé, altele tăiau o găină neagră și o puneau în gardul de sus al ocolului, lîngă Dealu’ Căpățânii să mânce ciuma și să nu vină în satul nost”.
Iată cum, în contextul acestor credințe importante din calendarul popular, respectate de toată comunitatea, bătrânii erau de părere că luna februarie a fost întotdeauna o lună capricioasă și rea. Era considerată supărată și vitregă deoarece i s-au „repartizat” cele mai puține zile.
Pe de altă parte, luna februarie este și cea care marchează începutul sfârșitului iernii: „Februarie doboară iarna„, se spune în unele zone.
Articol scris de Adriana Roman
Sursa materialului: Marcel Lapteș – Eseuri de etnografie și folclor
Fotografii: http://clasate.cimec.ro, adevarul.ro, mesageruldeneamt.ro, republicahunedoara.ro, leviathan.ro
