Povestea vinului românesc – din vremuri imemoriale până în prezent

Istoria vinului incepe pe vremea dacilor

Numeroase dovezi vorbesc despre comertul cu vin facut prin portul Tomis. Vinul era carat in burdufuri pana la corabii unde era asezat in amforele infipte in nisip. “Strugure” e un cuvant de origine daca, iar anticii considerau ca pe meleagurile noastre s-ar fi nascut zeul vinului.

Specialiștii spun că povestea defrişării viilor din vremea lui Deceneu are un sâmbure de adevăr. Astfel, au fost desființate viile din zona de frontieră a dacilor, deoarece constituiau o ispită permanentă pentru popoarele barbare. Ulterior s-a spus că a fost o încercare de stopare a petrecerilor bahice.

Pe teritoriul actual al României s-a cultivat viţa de vie din vremuri imemoriale, fapt dovedit și cunoscut, şi nu a fost importată, așa cum s-a întâmplat în alte ţări. De asemenea, specialiștii consideră că leagănul de naştere al viţei de vie este în sudul Mării Caspice, în urmă cu 7.000 – 9.000 de ani. A. Griesbach scria:

Patria viței de vie trebuie căutată în ținuturile păduroase ale Pontului și ale Traciei, până dincoace de Dunăre, ținuturi bogate în liane.

Ce ravagii a făcut filoxera la sfârşitul secolului al XIX-lea?

La sfarsitul secolului XIX, erau plantate 200.000 de hectare cu vita, mai mult decat avem astazi, iar Romania era un nume in lumea vinului. O insecta venita din America, filoxera, distruge insa mai bine de jumatate din plantatii. In prima jumatate a secolului XX iau fiinta mai multe statiuni de cercetare viticola, iar via isi revine.

Pe lângă alte lucruri care au venit din continentul american, plantele noi, spre exemplu, au venit şi dăunători noi, cum este gândacul de Colorado. Dar, aducând viţă-de-vie de pe continentul american, a fost adusă şi această insectă, filoxera, care acolo nu produce ravagii. Trăieşte pe rădăcini, dar nu le atacă. Viţele-de-vie americane rezistă la această insectă. Când au fost aduse în Europa, insecta a început să distrugă viile şi cam din 1860 au început aceste ravagii. S-a luptat mult la vremea respectivă; s-a încercat inundarea plantaţiilor, să se facă şanţuri împrejur, ca să nu treacă, dar n-au rezistat aceste măsuri de luptă. S-a injectat şi sulfură de carbon. Singura posibilitate a fost altoiul. S-au adus viţe americane, ca să se folosească rădăcinile rezistente la această insectă. S-au altoit pe viţele americane cele europene şi asta este soluţia care se foloseşte şi azi. În România, pentru prima dată a fost semnalată filoxera în 1866, la Chirnogeni, pe lângă Valea Călugărească, în zona Dealu Mare. Filoxera nu se întinde însă pe terenuri nisipoase. Unde au fost terenuri nisipoase nu au fost atacate viile, pentru că acolo nu trăieşte filoxera, nu poate săpa galerii.

Cotnari, singura podgorie care şi-a păstrat sortimentul din vremea lui Ştefan cel Mare

Au rămas undeva în ţară podgorii originale, aşa cum erau înainte de apariţia filoxerei? Nu. Toate podgoriile au fost replantate. Via nu rezistă mult. Poate să trăiască şi 100-200 de ani, dar nu mai este economică. Viaţa sa economică este de 35-40 de ani; ca să o exploatezi intensiv, nu rezistă mai mult.

Ce vinuri obişnuiau să bea boierii din Ţările Române în secolele trecute?

Exista un sortiment tradiţional românesc, care acum s-a mai diminuat. Dar sunt câteva soiuri care existau şi pe vremea lui Ştefan cel Mare şi care au rămas până astăzi. În primul rând soiurile de la Cotnari. E singura podgorie din România care şi-a păstrat sortimentul tradiţional, cele patru soiuri pe care le ştim: Frâncuşa, Feteasca Albă, Tămâioasa Românească şi Grasa de Cotnari. Acestea ar fi câteva exemple din soiurile care se consumau şi acum câteva sute de ani. Cel mai vechi soi ar fi Feteasca Neagră. Acum, toată lumea doreşte această Fetească Neagră, e soiul cel mai prizat, după ce l-au redescoperit în principal străinii. Noi l-am cam dat deoparte. Din alt punct de vedere, soiurile pe care le avem noi se aseamănă mai mult cu soiurile din Franţa.

E un avantaj pe care îl are România, pentru că francezii au fost cei care au ajutat România să refacă plantaţiile după acel dezastru filoxeric de la sfârşitul secolului XIX. Sauvignon, Pinot Noir, Aligote, etc. sunt soiuri care s-au adaptat foarte bine în România şi ăsta este marele avantaj pe care îl avem, pentru că sunt şi soiurile care fac ponderea comerţului internaţional la ora actuală. Deci noi, acum, nu trebuie să importăm soiuri sau să facem ca alte ţări, care scot sortimentul tradiţional şi cultivă aceste soiuri cu căutare pe piaţa mondială.

Vinul vechi, la mare căutare în trecut.

Existau, în secolele trecute, pasionaţi de vin sau nu exista noţiunea de colecţionar? Nu ştiu dacă exista această noţiune, pentru că înainte vinurile nici măcar nu erau îmbuteliate. Majoritatea se vindeau vrac sau cu butoiul. Şi transportul vinului se făcea în butoaie, în care trase de boi. Deci, nu era o filosofie a păstrării vinului, dar a existat întotdeauna această tendiţă de a avea vinuri mai vechi, tendinţă care acum a cam căzut. Şi există o explicaţie simplă şi logică. Acum există posibilităţi de stabilizare a vinului, de limpezire. La vremea respectivă nu erau aceste tehnici şi atunci vinurile erau păstrate 2-3-4 ani la butoi, cu pritocurile de rigoare, cu tratamentele care se făceau ca să-i asigure stabilitatea şi limpiditatea în mod natural. Tot ceea ce se depunea se trăgea, pe urmă iar se depunea, până când vinul rămânea limpede. Astăzi, tehnologia este bine pusă la punct sub acest aspect, fără ca să mai fii nevoit să ţii trei-patru ani vinul la păstrare. Ăsta ar fi un motiv. Plus că înainte exista şi dorinţa de a avea un vin mai galben, galben-pai, chiar puţin tenta aceea de oxidat. Acum, vinul trebuie să fie cât mai fructuos, cât mai galben-verzui, cât mai deschis la culoare.

Se credea că vinul galben este mai bun?

Se spunea că dacă are culoarea mai galbenă a fost păstrat mai mult şi avea atuuri în plus. S-a modificat însă gustul pentru vin. Acum, dacă am bea un vin din acela, am zice că nu-l mai vrea nimeni, nici măcar la sosuri să-l pună. Cu gustul vinului e ca şi cu moda. La vinurile roşii se întâmplă la fel. Plus că înainte erau apreciate mai mult vinurile dulci, acum se apreciază mai mult cele seci. De fapt extremele. Piaţa e împărţită pe extreme: fie vinurile dulci, fie vinuri seci, care sunt şi mai bine adaptate la gastronomia prezentului, trebuie să aibă un conţinut cât mai scăzut în calorii. Plus fineţea gastronomică din zilele noastre, faţă de cea de la începutul secolului.

Renumele vinului romanesc, afectat in perioada comunista

Si comunistii planteaza. Si ating in 1968 un record, 325.000 de hectare de vita de vie. Se dorea, insa, cantitate si mai putin calitate.

Se exporta mult, in mare parte vin prost, iar asta ne-a stricat imaginea, imagine pe care abia acum, prin noii producatori incepem sa ne-o reparam. Dupa revolutie, viile au fost impartite poporului, iar multe au fost lasate in paragina. Avem acum aproape 900.000 de producatori. Pe suprafete mici si doar 1172 cu suprafete mai mari de 5 ha. Iar cercetarea a fost total ignorata de autoritatile noastre in ultimii ani. La Institutul de la Valea Calugareasca bate vantul.

Acum, in Romania se produc 600 de milioane de litri de vin pe an, iar media de consum este 24 de litri pe cap de locuitor, sub media europeana care ajunge si la 50 litri.

Ce vinuri preferă românii în prezent?

E interesant ceea ce se întâmplă în România. Suntem încă o ţară în care consumul de vinuri demiseci şi demidulci predomină. E interesant, pentru că din punctul ăsta de vedere nu cred că mai există vreo ţară din Europa care să aibă un consum atât de ridicat de vinuri demidulci, demiseci şi chiar dulci. Dar probabil că este legat şi de gastronomia românească, de modul de preparare a hranei. La un vin sec trebuie să ai şi o mâncare foarte bună; la un vin mai dulce parcă n-ai nevoie de ceva deosebit.

Articol scris de Adriana Roman

Fotografii pixabay.com, wikipedia, digi24.ro, adevarul.ro

Informații ziarullumina.ro, „O istorie literară a vinului în România” – Răzvan Voncu, „Vița de vie, rod al pământului și al muncii” – Avram D. Tudosie