Crestele semețe ale masivelor Parâng și Căpățânii înțepau insistent cerul albastru azuriu, de primăvară, la momentul la care am ajuns la Polovragi, un tărâm încărcat de mituri și legende, un tărâm al lui Zamolxe, un tărâm la granița dintre două lumi, cea imaginară și cea reală. Poate ruinele cetății dacice, poate zgomotul nestăvilit al Oltețului care taie zi și noapte, neîncetat, în calcarul munților sau poate pajiștile verzi frumos așezate de la poalele munților m-au dus cu gândul la vremurile de demult apuse, când auzeai neîncetat zgomotul barosului lovind fierul încins la roșu creând potcoavele cailor, securile sau lamele de plug ce se afundau în pământul mănos care dăruia atât de râvnitul grâu sau prețiosul porumb.

Cu ajutorul domnului Orzan, directorul Căminului Cultural din Polovragi, am reușit să ajung într-un loc ce mi-a permis teleportarea cu cel puțin 150 de ani în urmă. Așa l-am cunoscut pe Petre, un om simplu, dintr-o bucată care, de 3 generații, duce mai departe, cu mândrie, arta prelucrării fierului.

Am urcat pe o străduță îngustă, dar asfaltată, pe unul din dealurile Polovragiului și m-am oprit în dreptul unei case simple. Din curte, invariabil, a început să latre nervos un câine, dând de știre că un străin se apropie de locul păzit cu strășnicie. Atunci și-a făcut apariția și Petre, un personaj de poveste cu o statură masivă, care la doar 27 de ani, ochii pătrunzători și ageri și mâinile muncite și aspre îți spun că ai de a face cu un om înțelept, muncitor și trecut prin vitregiile vieții.

Oarecum stingher, m-a poftit în curte, către fierărie. Un șopru relativ mic unde erau prezente toate ustensilele necesare prelucrării metalului. Forja era deja pregătită, iar la foale, sora lui Petre se descurca precum un adevărat maestru.

Două nicovale imense atinse de baros, ici și colo, dădeau de veste că aici avem de a face cu munca brută. Cărbunii încinși, fabricați tot de Petre, din lemn de prun sau arin ars, stins cu apă și apoi uscat, sfârâiau neîncetat sub presiunea aerului izbucnit din foalele mari acționate manual de o bucată de lemn legată cu lanț. Cu grijă și cu precizia unui electronist, Petre întorcea bara de fier în jarul cărbunilor asigurându-se că este încălzită uniform și pregătită pentru a face o potcoavă de cal.

Când fierul a căpătat o culoare roșie albicioasă, Petre a apucat cu cleștele bucata de fier și a pus-o pe nicovală. În tandem cu sora acestuia, au început să lovească vârtos cu barosurile până când bara de fier a căpătat forma necesară. Imaginea pe care am văzut-o parcă era desprinsă dintr-un film cu acțiunea din evul mediu. Sclipirile agere din ochii celor doi combinate cu fierul înroșit ce sărea din materialul care se prelucra m-au transpus într-o lume în care așteptam să văd caii pregătiți pentru potcovit și călători istoviți așteptând ca fierarul să-și termine treaba pentru a putea pleca, fără zăbavă, mai departe, o imagine care a persistat până la sfârșitul demonstrației.

După prima prelucrare, fierul a fost din nou încins, apoi bătut iarăși și săpat cu dalta șanțul în care, ulterior, au fost bătute locurile unde caielele vor fixa potcoava de copita calului.

Practic, toată operațiunea, pentru două potcoave, a durat undeva în jur de 40 de minute, dar au fost 40 de minute în care am reușit să văd mândria cu care acest meșteșug este dus mai departe peste generații.

Fierăria este o activitate, care, din păcate, odată cu trecerea timpului și a accesului la tehnologie, dispare, făcând loc unor mijloace mult mai ușoare pentru a atinge scopul propus, dar păstrarea tradiției, chiar și pentru a demonstra și altor generații greutatea și truda cu care se realizau lucrurile în trecut este ceva ce nu ar trebui să dispară din viața satului.

Pentru mine, faptul că am reușit să cunosc un asemenea om, ca Petre, a fost o onoare și voi reveni de fiecare dată cu bucurie, pentru a mă transpune într-o lume în care caii zburdau liberi pe pajiști și plugul tras de boi era avuția cea mai mare a unui sătean.

Pentru demonstrații ca cea la care am asistat, vă puteți adresa cu încredere domnului Narcis Orzan, directorul Căminului Cultural din Polovragi, un om dedicat păstrării și conservării meșteșugurilor și tradițiilor, ce consideră cultura și tradiția rădăcinile unui popor.

Această experiență este doar una dintre cele pe care le-am trăit în Polovragi, urmând a împărtăși minunatele și uimitoarele trăiri în câteva articole ulterioare. Polovragi este una dintre localitățile României ce reprezintă un izvor nesecat de frumusețe, cu toate formele ei: oameni, natură, cultură, tradiție, istorie și spiritualitate.

Articol scris de Adrian Satmaru

Fotografii de Adrian Satmaru