Aflat la confluența intereselor economice și a atacurilor, Municipiul București era expus și putea fi o țintă sigură.
În acest scop, în 1882, guvernul României a adoptat Planul de amenajare genistică a țării elaborat de Statul Major General. Acesta prevedea delimitarea a 5 regiuni în care se vor executa lucrări complexe de amenajare genistică.
Lucrările ce erau cuprinse în acest plan trebuiau să fie realizate în mai multe etape: mai întâi Cetatea București, apoi, un „cap de pod” pe Siret, în zona Mărășești și un „cap de pod” la Cernavodă, urmate de fronturile și bateriile din zonele Galați și Constanța. Pe baza acestui plan au fost realizate și lucrările genistice ale Cetății București.
Rețeaua de fortificații din jurul Bucureștiului este adiacentă Centurii București. Construcția rețelei de fortificații a început la finele secolului al XIX-lea, între anii 1884 și 1903, în timpul domniei lui Carol I și sub atenta supraveghere a generalului Belgian Henri Alexis Brialmont. Acesta realizase fortificaţiile oraşelor Anvers şi Liege, celebre la acea vreme.
În aceeași perioadă a fost construită și Șoseaua de Centură a Bucureștiului pentru a facilita deplasarea între forturi. Aceasta are aproximativ 70 km, împreuna cu linia ferată adiacentă. Efortul economic a fost imens. În aceeaşi perioadă, Bucureştiul îşi căpăta renumele de Micul Paris. Tot atunci, se construiesc Universitatea, Palatul Poştei, Banca Naţională.
Dintre cele 36 de fortificații (18 forturi și 18 baterii), s-au păstrat 17 forturi întregi și 14 baterii intermediare complete.
Lucrările pentru realizarea centurii fortificate au fost demarate la data de 1 iunie 1884 şi s-au încheiat 10 ani mai târziu. Așa cum spuneam mai sus, aceste lucrări au presupus un efort considerabil. Unele surse spun că a fost vorba despre un cost total al lucrărilor de 111,5 milioane lei aur, adică de trei ori bugetul anual alocat armatei române. Alte surse spun că a fost vorba despre 85 de milioane de lei.
Distanţa dintre un fort şi o baterie intermediară este de aproximativ 2 kilometri, adică raza de bătaie a unui unui tun de 57 mm. Diametrul cel mic al centurii de forturi este de 21,5 kilometri (între forturile Afumaţi şi Măgurele), iar diametrul cel mare este de 23 kilometri (între forturile Chitila şi Leordeni). Linia forturilor era dublată la 100 metri spre interior de o cale ferată şi o şosea, cu rol important în aprovizionarea centurii fortificate.
Din testamentul regelui Carol:
„Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de Mine, ca un scut foarte puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări de cari cerul să păzească ţara”.
Istoria a făcut ca, la puţin timp după realizarea liniei fortificate, în primul război mondial, Bucureştiul să fie ocupat fără prea mult efort de armata germană, chiar spre surprinderea acesteia, care a găsit centura fortificată complet abandonată.
Fără fortificaţii operative, Bucureştiul este declarat oraş deschis, iar trupele germane intră în Capitala României, fără luptă. Astfel, Cetatea Bucureşti cade fără a fi folosită vreodată.
După război, forturile rămân în administrarea Armatei şi sunt folosite, în special, ca depozite de muniţii. Unele baterii şi forturi (Mogoşoaia, Bragadiru, Chiajna, Căţelu şi Domneşti) sar în aer din cauza autoaprinderii pulberilor explozive.
Fortul de tip 1, adică forturile Chitila și Otopeni, este caracterizat prin prezența a șase turele, dispuse relativ simetric în cadrul fortului. Două turele erau proiectate pentru tunuri de mărimea 57, dispuse pe flancul estic al structurii, unde se afla și o cupolă cu un obuzier de 210. În partea centrală se afla o cupolă pentru două tunuri de mărime 210 și o cupolă pentru tunuri de mărimea 57, iar în partea nordică, o cupolă cu un obuzier de mărimea 210.
Pe partea vestică exista o caponieră, proiectată pentru a surprinde soldații inamici când aveau să patrundă peste zidurile fortului. Tot acolo se aflau și două cupole pentru adăpostirea muniției, legate de capitală prin tuneluri secundare.
Zidul principal avea o grosime de aproximativ 4 metri pe toate laturile sale, iar șantul de apărare se afla pe exterior, la o distanță aproximativă de 10 metri față de construcția propriu-zisă.
Rolul forturilor și potenţialul lor ar trebui exploatat așa cum se întâmplă în atâtea cazuri: forturile de pe linia Nieuwe Hollandse Waterline din Utrecht în Olanda, linia Vestig Anwerpen din Anvers în Belgia sau linia fortificată din Essex în Marea Britanie.
Articol scris de Adriana Roman
Fotografii de Adrian Satmaru
sursa informației wikipedia, siteul Asociației Arhitectură Restaurare Arheologie și http://stiri.tvr.ro/
Turist prin Romania 