Abandonată și uitată
Aceasta este povestea unei clădiri care ar fi trebuit să facă istorie. Avea toate premizele. Planurile acestei construcții aparțin marelui Anghel I. Saligny, „academician, inginer constructor, ministru și pedagog român, este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea și construcția podurilor și silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat, unul dintre întemeietorii ingineriei românești”, așa cum este recunoscut. Clădirea la care fac referire a funcționat ca gară în orașul Râmnicu Sărat.
Conform unui articol publicat în Revista Noastrã, seria a II-a, 1979, nr. 61-62-63 (paginile 997-1000), scris de inginer Paul Iliescu, strănepot al lui Anghel Saligny, proiectele gărilor din Râmnicu Sărat, Mizil și Azuga aparțin marelui inginer.
Singura problemă pe care a avut-o a această construcție este că se afla la distanță de oraș. Conform “Gazetei Săteanului”, din ianuarie 1891, deputaţii I. C. Grădişteanu, Iosef Oroveanu şi C.C. Datculescu au făcut numeroase demersuri pentru a se construi o gară mai aproape de oraș. Deputaţii din Râmnicu Sărat au cerut Ministerului, prin calea interpelărilor sau personal, construirea unei noi gări.
În „Dicționarul presei buzoiene și râmnicene 1839 – 1949„, autorul Alex. Oproescu consideră, în urma unui studiu de peste 16 ani, că “Gazeta Săteanului”, alături de celelalte publicații, a avut un rol important în edificarea României moderne, independente, democratice și unite. Personalități politice, cu greutate publicau în “Gazeta Săteanului”, cu atât mai mult, gazeta aparținea deputatului din Râmnicu Sărat, C.C. Datculescu. Toate acestea au cântărit mult și decizia de a construi o altă gară nu a întârziat să apară.
Nu se cunoaște anul în care deputații au obținut aprobarea pentru o nouă construcție. Se știe, însă, că noua gară a fost construită în perioada 1897-1898. Această clădire este gara funcțională de astăzi și este opera arhitectului Nicolae Mihăescu. Cele mai cunoscute proiecte ale arhitectului Nicolae Mihăescu sunt Palatul Ministerului Cultelor şi Artelor (în prezent, Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice) din București și Casa „Mariei Mihăescu” (Miţa Biciclista).
Acum, după câteva date istorice, vă invit la un exercițiu de imaginație. Priviți imaginile cu fosta gară a Râmnicului, clădire care, în prezent aparține unui liceu agricol, și imaginați-vă doamne cochete, cu pălării cu boruri largi, însoțite de domni îmbrăcați la patru ace, în frac și cu papioane colorate, care străbăteau aleile gării și se suiau în trăsura lui Carabelea, plimbându-se pe Bulevardul Gării, etalându-și toaletele de bon-ton.
Această imagine a rămas o amintire, o nostalgie a scrisului, o inchipuire sau doar, așa cum spuneam, un exercițiu de imaginație. Vremurile acelea au apus demult, cele două gări ale Râmnicului există și acum: una uitată iar cealaltă mizeră.
Un alt martor mut al nepăsării este ultimul canton al Gării Anghel Saligny devenit locuință particulară.
Oare, ce este mai trist o clădire abandonată sau oamenii locului care nici nu știu că există și este în picioare Gara Anghel Saligny?
sursa info: e-architecture.ro; opiniabuzau.ro; publicația Revista revistei noastre – antologie (1912-2012), o publicație a elevilor și profesorilor Colegiului Național „Unirea” din Focșani
Turist prin Romania 