Bagajele stăteau sprijinite unele de altele. Tocmai coborâsem din trenul de Brașov, în stația CFR Buzău. O locomotivă, pe o linie paralelă, se plimba, aparent, fără sens. Scrâșnetul metalic al roților se auzea departe sfâșiind liniștea nopții. Stelele dădeau certitudinea că mâine va fi o zi însorită. Eram obosită, puțin temătoare: cum ne vom descurca oare, cu atâtea bagaje, atâta drum? Sora mea mai mică moțăia pe geamantanul cel mare.
Curiozitatea drumului ce început deja mă ținea atentă. Luminile căii ferate, semafoarele și locomotiva singuratică erau certitudinea că ceva mai mișcă și cineva, în spatele lor, era treaz. În rest, liniște și somn. Mama, privind anxioasă, la 10 minute, ceasul, aștepta sosirea în gara Buzău a trenului de Constanța. Mergeam la mare. Fluturi nebuni mi se zbăteau în stomac și neliniștea călătoriei nu îmi dădea pace. Mergeam la mare!!!! Tata urma să vină singur după vreo două zile. Deh! Funcția de conducere îl ținea ocupat încă ceva zile furându-i startul vacanței. Prezența tatălui îmi dădea o liniște pe care, altfel, nu o regăseam. Chiar și așa, fără tata, abia așteptam să ajungem la mare!!!! Mergeam, a nu știu câta oară, la Eforie Sud. Îmi era dor de străduțele cu iz de provincie, casele vechi, unele cu alură de palate, îmi era dor de aglomerația pestriță și semi-dezbrăcată, de autoservirea cu miros de ciorbe grase, îmi era dor de umbreluțe, mingii, kurtos-colac, guvizi cu usturoi, îmi era dor de întinsul mării fără de sfârșit, de vapoarele în miniatură ce stăteau agățate pe linia orizontului, îmi era dor de licuricii pe care mă trudeam să îi prind seara, îmi era dor de cules scoici împreună cu mama, în timp ce sora mea și tatăl meu se odihneau de după-masă, îmi era dor să ascult cum cânta marea din cochilia unui melc. Cel puțin, așa spunea mama și mă îndruma atent să ascult. Aveam șase ani.
În centrul amintirilor copilăriei mele legate de vacanțele la mare este stațiunea Eforie Sud. Explicația este simplă. La mare, pentru noi, a însemnat, dintotdeauna, Eforie Sud. Cunoșteam fiecare străduță, fiecare pâlc de copaci, fiecare vilă ce amintea de o lume uitată. Eforie Sud are dulceața unui orășel de provincie, aristocratic, cu casele sale vechi, parcul, teatrul de vară.
Este cea mai veche stațiune de pe litoralul românesc.
Istoria sa pornește de la spiritul antreprenorial al unui moșier moldovean, Ioan Movilă, pe 20 septembrie 1899, atunci când s-a pus piatra de temelie a hotelului Movilă. Acesta a intuit potentialul spațiului dintre lacul Techirghiol și țărmul Mării Negre. A investit construind un sanatoriu, apoi locuințe pentru medici și pentru personalul ce deservea pacienții. Planurile de construcție au fost făcute și conduse de arhitectul Ivanovici și inginerul Zissu, au fost aduși meșteri zidari cu familiile, cum au fost familia Panait și Cristu. Băile și hotelurile au fost deschise în perioada 15 iulie-15 august 1902. 
În perioada 1903-1906 se construiesc aproximativ 50 de vile și hoteluri ca: vila Colonel Negrea, vila Cleopatra (azi Cupidon), vilele Sachelarie, Călinescu, Smântânescu, Predescu, Flora, hotelul Popovici și vila Ing. Zissu construită alături de hotel Parc, vilă ce a fost reparată și refăcută în 1967. În 1909, Eforia Spitalelor Civile din București, înființează pe malul mării, Sanatoriul pentru combaterea tuberculozei osoase la copii, construit provizoriu, cu instalații de băi calde, aplicații de cataplasme și helioterapie. Până în 1916, ia ființă un parc cu flora montată, cu scop recreativ, dar și pentru consolidarea terenului nisipos.
În anul 1925, Eforia Spitalelor Civile din București a adus aici pe doctorul Victor Climescu, care, după cel de-al doilea război mondial înfăptuiește aici o adevărată școală românească de chirurgie osteo-articulară pentru combaterea tuberculozei osoase.
Într-o prezentare propagandistică, profesorii Mrazec și Marius Sturza, apreciau dezvoltarea stațiunii între 1930-1939, precizând: „Stațiunea balneară «Carmen Sylva» este una dintre cele mai mari stațiuni din țară. Nu există în Europa o stațiune balneară care într-un timp atât de scurt să fi luat un avânt atât de impunător”.
După 1939 s-a construit Cazinoul de azi. În 1927 se termină linia de cale ferată și gara, toate asigurate prin munca ieftină a ostașilor din armata căilor ferate, condusă de general Ionescu din cavaleria regală.
La început stațiunea a purtat numele de Băile Techirghiol-Movilă, mai apoi Băile Movilă sau Techirghiol-Movilă. În 1928 stațiunea Movilă a devenit comună rurală, iar în 1929 comună urbană și i se schimbă numele în Carmen Sylva. Din 1948, stațiunea s-a numit Vasile Roaită, iar din 1962 numele i s-a schimbat în Eforie Sud.
Aceasta este, pe scurt, istoria stațiunii Eforie Sud. Schimbările de regim, schimbările numelui, nu au făcut ca turiștii să ocolească stațiunea. Și astăzi, familiile cu copii sunt cele care vin și își fac vacanța aici.
Am revenit în Eforie Sud, după ani, în care doar l-am vizitat fără a face un sejur. Aceeași fascinație față un de loc încărcat de istorie m-a cuprins străbătându-i străduțele. Unele construcții au fost renovate păstrându-se stilul original arhitectural, altele își continuă povestea tristă fiind abandonate.
Oare, această cea mai veche stațiune a litoralului românesc, nu ar putea (re)deveni atracția turiștilor români și străini, dornici de mare, oare “Sinaia” litoralului românesc născută din dorința antreprenorială a unui vizionar al secolului XIX, nu merită atenția și energia noastră? Avem datoria, morală, măcar, de a da Cezarului ce e al Cezarului.
Sursa informației: http://www.info-eforiesud.ro/cultura-si-istorie/
Sursa foto: http://imagoromaniae.ro
Turist prin Romania 
Felicitări pentru articol. Și pentru noi La mare înseamnă Eforie Sud. Aici simt că sunt în concediu. E mai liniștită că stațiune și istoria ei impune respect.
Va multumim pentru aprecieri. Si pentru noi Eforie Sud reprezinta o fila de istorie din cartea judetului Constanta, fila de istorie si de mandrie nationala.