Primele raze ale soarelui își fac simțită prezența. Ușor, ușor, ne trezim cu gândul la cafea și întrebări referitoare la surprizele vremii în Moisei. La o prima geană de lumină, cerul pare destul de cenușiu, semn de ninsoare sau ploaie mocănească. Puțin contrariați pentru că vremea nu ține cu noi, ne urnim către restaurant pentru o ceașcă de cafea și o vorbă cu proprietarul pensiunii. Aflăm că spre seară va fi o petrecere la pensiune și că suntem invitați să gustăm din mâncarea preparată pentru eveniment. Gazdele ne propun un mic itinerariu pentru ziua ce începe. Ce ne oferă localitatea Moisei?

Suntem îndrumați către monumentul de la Moisei și Casa Memorială Martirii de la Moisei. Din vorbă în vorbă se face ora 9 și ne hotărâm să începem explorarea localității.

Ieșim în drumul național și apucăm către Borșa. Aproape de ieșire, pe partea dreaptă se ridică falnic monumentul.

La data de 14 octombrie 1944 trupele maghiare aflate în retragere pe Valea Izei au omorât 29 de români în două case de lemn de la periferia comunei Moisei, pe drumul principal ce duce spre Borșa. Au fost identificate 31 de victime, dintre care doi au rămas în viață. Cei doi supraviețuitori sunt Vasile Petrean, originar din comuna clujeană Palatca și Vasile Ivașcu, care ulterior a înnebunit parțial. Dintre cele 31 de victime, 24 erau originari din județul Mureș, 3 din județul Cluj și 4 din județul Maramureș. Acești țărani ardeleni erau internați în lagărele de muncă din orașul Vișeu de Sus, fiind acuzați de „trădare de patrie”, de patriotism românesc ori partizanat. În condițiile înaintării forțelor militare aliate, cei mai mulți dintre cei încorporați în unități de muncă obligatorie au dezertat, încercând să treacă linia frontului și să se întoarcă în localitățile de domiciliu. Unii au reușit, alții, între care și cei uciși la Moisei, au fost prinși de jandarmii unguri și duși într-un lagăr improvizat în casa unui evreu transilvănean deportat în lagărele de exterminare naziste.

În ziua de sâmbătă, 14 octombrie 1944, prizonierii din lagărul de la Vișeu de Sus au fost urcați de militarii unguri într-un camion și transportați la Moisei, comuna fiind în prealabil complet evacuată de locuitori. 12 dintre ei au fost închiși într-o căsuță de lemn, fiind împușcați de către soldații maghiari, care trăgeau prin geamuri și ușă. În continuare au fost uciși și ceilalți români. Masacrul s-a întâmplat pe la orele 15, în aceeași noapte, militarii incendiind satul și arzând circa 300 de case. Cadavrele intrate deja în putrefacție, au fost îngropate la două săptămâni după comiterea masacrului, când localnicii au revenit la gospodăriile lor. Deasupra gropii comune s-a înălțat o troiță de lemn, înlocuită după câțiva ani de un obelisc din piatră.

În anul 1983 cele două locuințe în care s-au săvârșit crimele au fost transformate în case memoriale, muzee deschise publicului larg, iar în amintirea martirilor a fost ridicat un ansamblu memorial. Monumentul cuprinde 12 figuri de piatră – 2 chipuri omenești și 10 măști tradiționale maramureșene – fiind realizat de sculptorul maramureșan Gheza Vida.

Profesorul moiseian Gheorghe Coman relatează în cartea Pe urmele eroilor de la Moisei o întâlnire memorabilă cu Vida Gheza, petrecută în anul 1975:

„Am continuat drumul spre Baia-Mare, județul Maramureș, pentru o întâlnire cu marele sculptor Vida Gheza, care a dăltuit cele 12 statuete din lemn și apoi din piatră. Pe traseu s-au făcut filmări cu expediționarii, cu diferite aspecte frumoase din natură. Ajunși la Baia-Mare, la locuința lui Vida Gheza, am sunat, s-a deschis ușa și a apărut soția maestrului, care ne-a comunicat că nu putem sta de vorbă cu maestrul fără aprobarea Comitetului Județean de Partid, întrucât Vida era deputat în Marea Adunare Națională și membru al Comitetului Central al Partidului și că nu are voie să se filmeze fără aprobări. Am mers la Comitetul Județean și am primit aprobarea de trebuință. Am fost invitați în casă, apoi în grădină, unde a stat de vorbă cu noi. Dânsul ne-a felicitat pentru acțiunea începută, acțiune care va contribui la scoaterea adevărului privind crimele de la Moisei. Că se vor cunoaște cei care au fost împușcați.

„Maestre, a început cronicarul Coman Vălean Cozacu, i-ați cunoscut pe acei oameni împușcați?” „Măi, coconi, eu nu i-am cunoscut, pe atunci eu eram în Franța. Figurile lor sunt niște măști populare, care au primit câte un nume, dar scriitorul Pop Simion le-a numit niște fastuoase și laice table de legi. Parcă aud tâșnind din stâlpii-mască, din stâlpii flăcări, din stâlpii rug. cele zece glasuri, psalmodiind ca într-un cor antic de bărbați motivele împotrivirii noastre față de cel ce ne calcă fruntariile cotropind:

Întâia mască: să nu se mai tragă în oameni nevinovați!

A doua mască: să nu se mai prade grânele din hambare și fructele din pomi!

A treia mască: să nu mai fie aruncați feciorii în războaie!

A patra mască: să nu mai fie închisă lumea în țarcuri!

A cincea mască: să nu se mai ia vitele din bătătură!

A șasea mască: să nu mai fie pângărite fiicele omului!

A șaptea mască: să nu mai fie spurcat meleagul cu tranșee, sârmă ghimpată și icre ale morții!

A opta mască: să nu mai piară oameni, în dorul lor de libertate, pe drumurile înstrăinării!

A noua mască: să nu se mai dea foc caselor!

A zecea mască: să nu mai existe lagăre ale morții!

Astfel se auzea noul glas al monumentului dedicat tragediei celor douăzeci și nouă de eroi de la Moisei. Am vizitat atelierul de sculptură, sera cu cele peste 1200 de specii de cactuși și oiștile cu bufnițe.

Întrebat de ce și-a ales cultivarea cactușilor, Vida Gheza a răspuns că în ei vede figuri, îl inspiră în creațiile sale. Înainte de plecare expediționarul Coman Gheorghe l-a întrebat: „De ce ați pus 44 de trepte la monument?” „Cele 44 de trepte semnifică anul când au fost împușcați cei 29 de români.” Ne-am despărțit cu multe regrete, întrucât bătrânul sculptor era un mare povestitor în grai maramureșean, om glumeț, cu care nu te puteai plictisi.“

Încărcați de istorie și tragedia evenimentelor petrecute, ne urcăm tăcuți în mașină și ne îndreptăm către Pensiunea Poiana Căprioarelor. Abia dacă am scos câteva cuvinte până să intrăm în casă. Căldura și ospitalitatea cu care am fost întâmpinați a început să ne scoată încet, încet din starea în care intrasem.

Am mâncat de prânz și am ieșit la o plimbare prin Munții Rodnei, hotarăți să mai facem câteva fotografii și apoi să ne odihnim puțin pentru ca, așa cum am spuneam, pe seară se prefigura o petrecere.

Se face de ora 16 și coborâm în restaurant, unde preparatele tronează pe masă sub forma unui bufet suedez. Persoanele responsabile cu bucătăria s-au întrecut pe ele în a prepara numai bunătăți, fotografiile vorbesc de la sine.

La momentul grătarului am fost martori la pregătirea acestuia pe piatra vulcanică. Nimic nu se compară cu gustul fripturii făcută pe piatră. Având în vedere că toată lumea era la grătar, masa s-a mutat în foișor unde la un pahar de horincă și la o vorbă maramureșeană, am ascultat poveștile proprietarului pensiunii, un om dintr-o bucată cu mult drag de viață și petrecere. Așa se face că, masa de seară a fost “la botul calului” cu horinca într-o mână și bucata de carne în cealaltă. Începuse să bată vântul, dar “medicamentul” numit pălincă a contracarat cu brio vitregiile naturii. Seara târziu, ne-am retras în cameră cu promisiunea că următoarea zi să facem o excursie (off-road) până sus la stână, pe Măgura.