Huţulii sunt cunoscuţi ca fiind un grup etnic ce a migrat din Galiţia în Bucovina şi în Maramureş. În prezent, huţulii trăiesc în Bucovina, Maramureş, Transcarpatia şi Pocuţia.
În judeţul Suceava, huţulii locuiesc în comunele din apropierea graniţei cu Ucraina, respectiv Breaza, Brodina, Izvoarele Sucevei, Moldova – Suliţa, Moldoviţa, Ulma şi Vatra Moldoviţei, în timp ce în Maramureş, huţulii au dezvoltat comunităţi în comunele Bistra, Poienile de sub Munte, Repedea, Rona de Sus, Ruscova şi Vişeu de Sus.
Într-un amplu articol dedicat identificării provenienței etnicilor huțuli, site-ul dragusanul.ro, citând surse diverse afirmă că „huţulii reprezintă „o enigmă etnologică”, atestată documentar, drept altceva decât românii sau ucrainenii, într-o corografie din 1527, în care se precizează că „rutenii, astăzi, sunt aşezaţi între moldoveni, poloni, tătari şi locuitorii munţilor Carpaţi”, muntenii („verhovinţii”, cum îşi spun singuri) fiind, deci, o etnie distinctă.
În 1541, când se publică, la Viena, „Chorografia Moldovei”, în ediţia lui I. Singrenius, se precizează, iar, că rutenii, a căror ţară se numeşte Rusia Roşie sau Galiţia, „sunt aşezaţi între moldoveni, poloni, tătari şi locuitorii munţilor Carpaţi”, iar cum „patria veche a huţanilor a fost Pocuţia şi regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice”, sinonimia „verhovinţi” – locuitori ai munţilor Carpaţi pare plauzibilă”.
Despre huţuli sau huţani, cum li se mai zicea prin Moldova, au scris, cu entuziasm, mulţi istorici. Kochkov îi considera, iniţial, „traci sau sciţi românizaţi, apoi slavizaţi”, mai târziu, revenind asupra temei, îi cataloga drept goţi, cumani sau mongoli românizaţi şi apoi slavizaţi, la fel credea şi Mihai Eminescu. Fischer şi Kozak considerau că huţanii ar reprezenta resturi cumanice, Diefenbach îi vedea drept malo-ruşi, V. Suchiewici întrezărea o „mlădiţă a poporului rutean”, în vreme ce Wolkow le căuta rădăcinile prin munţii Caucaz.
E. Pol considera că huţanii formează „tipul slav nealterat”, iar praghezul Lubor Niederle descifra în ei „o enigmă a etnologiei slave”. I. Szuski le găsea huţulilor o rădăcină lechită şi românească, Kaluzneacki, în excelentul lui studiu, argumenta că huţanii ar fi uzi (cumani), iar Vladimir Kubijovici, mai vag, îi considera „amestec slav cu populaţia sud-estică”, opinie oarecum preluată şi de Iancu Nistor, care vedea în huţuli o „populaţie slavă cu suport etnic românesc”.
Primele date statistice privind huţulii din Bucovina sunt de la începutul secolului al XVIII-lea, când în urma unui recensământ s-a constatat că, din cele 14.350 de familii existente la acea vreme în Bucovina, 11.099 erau de români, 1.261 de ruteni şi 1.112 de huţuli. La începutul anilor 1900, s-a estimat că în Bucovina s-ar afla în jurul a 25.000 de huţuli.
Multe dintre obiceiurile huţulilor s-au păstrat şi astăzi în satele din Bucovina. Chiar dacă huţulii s-au declarat români la recensământ, tradiţiile lor s-au păstrat şi transmis din generaţie în generaţie. Cele mai importante tradiţii aduse de huţuli şi păstrate în Bucovina sunt încondeierea ouălor de Paşte şi împodobirea bradului de Crăciun.
Modul liber de viaţă al huţulilor s-a pierdut odată cu trecerea timpului, dezvoltarea societăţii contribuind şi ea într-un fel sau altul la schimbarea felului în care aleg să trăiască huţulii. Aceştia i-au fascinat pe mai mulţi scriitori români care au remarcat etnia huţulă.
Despre huțuli în scrierilor românilor
Huţulii duc o viaţă de pasăre pribeagă, originală şi liberă. Românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce spune oaspetele său. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia explicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt dacii slavizaţi, pe când românii care-i pricep fără să le vorbească limba sunt dacii romanizaţi. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi,
aşa îi descria Mihai Eminescu pe huţuli.
Noi, huţanii, am fost aşezaţi în munţii aceştia de cătră Domnul Dumnezeu dintru începutul lumii. Şi tot ne-au cuprins şi ne-au ros neamurile străine, iar noi ne-am tras tot cătră locuri singuratice şi slobode. Aşa eu, văzând că pier şi mă înăbuş, m-am suit pe Căliman, mai aproape de Dumnezeu. Ş-aici am să mor. Iar după ce-oi muri, băieţii şi fetele mele s-or amesteca cu noroadele,
scria Mihail Sadoveanu în cartea sa cu povestiri vânătoreşti – „Ţara de dincolo de negură“.
Deprinşi cu sihăstriile, înfrăţiţi cu ţinuturile fără poteci, din zonele înalte ale munţilor, au supravieţuit ageri şi vicleni într-o lume în care doar cei mai puternici au şanse. De când se ştiu, huţulii trăiesc într-o încrengătură de neam care îşi lasă moştenirea de spiritualitate şi tradiţie de la bunici la nepoţi. Poveşti stranii încrustate cu întâmplări trăite aievea, frumoase ca un toiag împodobit cu spire de alamă, cu tâlcuri ascuţite ca o gură de baltag, întâmpină nopţile lungi de iarnă şi nopţile scurte de vară, deopotrivă. Firescul şi naturalul se împletesc, dând naştere unei armonii desăvârşite,
aşa i-a prezentat scriitorul Casian Balabaşciuc pe huţuli în cartea sa ”Stranii povestiri huţule”.
Lucian Blaga considera că este o eroare să judecăm trecutul „din perspectivele epocii noastre”, ignorând faptul că, în vechime, nu existau popoare, în înţelesul de astăzi al cuvântului, ci populaţii, obşti mai curând ocupaţionale, decât naţionale. Huţulii trebuie priviţi, ca şi Bucovina, o verigă de legătură între români şi ucraineni.
Articol scris de Adriana Roman
Fotografii de Adrian Satmaru și dragusanul.ro
Sursa informațiilor dragusanul.ro, adevarul.ro
Turist prin Romania 