Călimănești a fost dintotdeauna vestit pentru apele sale vindecătoare, chiar dacă pentru mulți este îndrăgit ca un orășel al aducerilor aminte. Pe vremuri, la recomandarea doctorului Carol Davilla, Napoleon al III-lea se trata cu apă minerală adusă cu diligența de la izvoarele de aici, Călimănești. Peste orășelul de ieri, timpul a fost totuși îngăduitor.

Înainte de jumătatea secolului al XIX-lea, când s-a făcut analiza chimică a apelor minerale de aici, Călimăneștiul era de mult cunoscut pentru miracolul apelor ce bolboroseau în adâncurile munților din împrejurimi. Pe la începutul acestui secol s-a construit Pavilionul Central și au fost amenajate punctele de captare a izvoarelor de ape minerale atermale și termale.

Au fost construite băile și câteva vile, conturându-se astfel profilul unui orășel cochet, vizitat des domni cu monoclu și cuconițe elegante, îmbrăcate ca la Paris, cât și de oameni cu o condiție modestă.

Timpul s-a scurs încet, măsurat fiind de pașii de promenadă ai celor ce s-au plimbat vară de vară prin Parcul Central sau de curgerea apelor învolburate ale Oltului.

Prin anii ’70, conducerea socialistă a hotărât reînnoirea stațiunii, construindu-se cu câteva hoteluri tipice: Cozia, Oltul, Căciulata.

Călimăneștiul este un oraș simplu. Nu există aglomerare urbană, păienjeniș de străzi, poluare chimică sau fonică, stres. Străzile au bifurcații doar în zona centrului civic.

De aici, spre Căciulata – Cozia, este doar o arteră principală, având pe partea dreaptă Oltul, iar în stânga începe muntele.

În Călimănești, locul cel mai faimos, este cu siguranță parcul din fața Hotelului Central. Arbuști tăiați cu multă fantezie prin care se adăpostesc melci cu cochilii uriașe, ronduri cu flori multicolore, copăcei cu ramuri joase definesc un perimetru de joacă ideal pentru cei mici și loc de odihnă și de recreere pentru cei mari.

La fel de cunoscut de toată lumea este și Ostrovul, la fel și aleea care duce spre izvorul 8. Drumul spre Căciulata are de-o parte și de alta vile cochete, urmând să se deschidă puțin spre Olt, pentru a face loc hotelurilor și bazelor de tratament. Urcă apoi sprințar spre Cozia, șerpuitor, pierzându-se din ochi spre Defileul Oltului.

Pe partea dreaptă, Mânăstirea Cozia, „izvor nesecat de cercetare, inspirație și creație pentru mulți poeți, scriitori, artiști, istorici, etc., bastion al Bisericii Ortodoxe Române cu rolul de a da sprijin întregului popor român care vede în acest așezământ un simbol al luptelor seculare de neatârnare…”, cum o definea starețul Vartolomeu, își ridică turlele spre cerul credinței, urcând până la urechea Domnului rugăciunile pământene ale robilor săi.

Și, cine intră și iese din casa Lui, poartă cu sine cuvântul sfânt împărtășindu-l și altora la fel cum, pe vremuri, apostolii predicau la răspântii învățătura lui Iisus.

 

Articol scris de Adriana Roman

Fotografii de Adrian Satmaru