Stâna Ștefanu

De multă vreme auzisem de Stâna Ștefanu și de multe ori am avut în intenție să o vizitez și să gust din merindele pregătite în creierii munților cu apă de izvor și carne proaspătă. Așa se face că, la mijlocul lui iulie, am pornit dis de dimineață către Stâna Ștefanu, la poalele vârfului cu același nume.

4:30, o oră imposibilă pentru unii, dar potrivită pentru începerea unei călătorii de 600 de km ce avea să ne conducă prin toate anotimpurile și formele de relief în doar 18 ore. Dimineață de vară, calmă și liniștită, parcă și câinele se uita uimit și adormit, deranjat parcă de forfota cauzată de pregătirile de drum. Prima geană de lumină ne prinde cu bagajele în mașină pregătiți de drum. Pornim către autostradă spre Pitești. Fiind sâmbătă, Bucureștiul ne lasă să trecem liniștiți și fără prea multă aglomerație.

Ieșim pe autostradă lejer și privirile încep să cuprindă un cer senin și câmp cât vezi cu ochii. Monotonia drumului creează scenarii despre vremea la stână și calitatea drumului dată fiind altitudinea de 1.800 m unde va trebui să ajungem. Spre km 80 încep și se prefigurează primele creste ale munților și își fac apariția și primii norișori. Ținem autostrada până la ieșirea spre Râmnicu Vâlcea și ușor, ușor, începem urcușul pe Dealul Negru. Vreme bună, călduț afară, numai bună pentru călătorie. Încântați de verdele închis al copacilor și tufelor de pe marginea drumului visăm la pășunea alpină de la stână.

 

Prognoza meteo era destul de sumbră pentru zona Rânca, dar mergeam optimiști conform zicalei “nu poate fi dracul chiar atât de negru”. Ulterior s-a dovedit ca era chiar mai negru decât negrul cel mai negru.

Trecem de “micul mare” de la Dedulești unde agitația era în toi și continuăm pe serpentine către Râmnicu Vâlcea. La baza dealului apucăm la stânga către Horezu și ne lăsăm pătrunși de peisajul oltenesc ce se întinde molcom de-a lungul șoselei. Relativ liber, vreme bună, ceva mai înnorat și mai răcoare decât ne-am dorit, dar … speram cu optimism că vremea se va deschide și că vom putea admira peisajul sublim de pe Transalpina.

Trecem prin Horezu unde vestita ceramică te scoate din monotonia drumului și ținem către stațiunea Rânca. Nori groși și negri ne întâmpină amenințători la intrarea pe Transalpina. Am oprit într-o parcare exact în dreptul inscripției de pe asfalt “START”. Parângul se uita la noi amenințător ca la niște furnici care au luat-o pe drum greșit. Recunosc, am avut ceva fiori reci pe șira spinării, dar nu le-am dat atenție. Am făcut câteva fotografii și ne-am pus din nou pe drum cu gândul la frumusețile peisajului și la tocănița cu mămăligă pe care aveam de gând să o devorăm odată ajunși la Stâna Ștefanu.

Drumul urcă în serpentine strânse și, odată cu altitudinea începe și ploaia. O ploaie rece cu picături mari ce se striveau de parbriz dând senzația că cineva aruncă apă cu găleata într-o dușmănie. Avansăm în inima munților și se oprește ploaia, norii fiind companionii de drum. Au fost porțiuni în care abia se vedea la 10 metri în fața mașinii. Hotărâți să atingem punctul terminus al călătoriei înaintăm precauți către Pasul Urdele, 2.145 m, cel mai înalt punct de pe Transalpina. Ne oprim aici pentru câteva fotografii și mergem mai departe. Norii parcă s-au mai răsfirat permițând să admirăm câte puțin din peisajul alpin. Altitudinea începe să-și spună cuvântul astfel că temperatura nu era mai mare de 7 grade, iar vântul se îndârjea să ne dea jos de pe carosabil.

Perseverenți din fire, înaintăm cu greutate către Ștefanu. Coborâm în serpentine strânse și după câțiva kilometrii de la Pasul Urdele ni se deschide privirilor o priveliște absolut de vis unde protagonistul principal, Stâna Ștefanu stătea calmă la poalele vârfului cu același nume. Agitație mare, mașini, microbuze, autocare, pasagerii fiind opriți pentru o porție de tocăniță cu mămăligă și brânză sau smântână. Găsim cu greu un loc de parcare în apropierea stânii și ieșim afară din mașină.

Pe cât de repede am ieșit din mașină, pe atât de repede am intrat înapoi pentru a ne îmbrăca. Vântul ne șficuia fețele, iar stropii de ploaie se lipeau de haine și de piele generând un frig năprasnic la care nu ne așteptam în mijlocul verii. Am tras pe noi bocancii și ce aveam de ploaie prin mașină și am ieșit să dăm binețe gazdelor. Până la urmă, muntele are propriul microclimat, astfel că orice prognoză meteo poate părea o joacă de copil.

Din curtea stânii se vedeau 3 ceaune mari cu focul arzând sub ele. Mirosul îți muta nasul în toate direcțiile iar “ploaia” din gură rivaliza cu cea de afară. Nu am apucat să ajungem bine sub copertina unde se făcea mâncarea că a și venit întrebarea: “ Bună ziua, de unde veniți? Luați de serviți o mămăligă caldă cu tocană! De care vreți, de oaie sau de vițel? Avem și brânză, mai veche sau proaspătă, smântâna abia e luată după lapte?” Așa ne-a întâmpinat Mărioara Babu la intrarea în stână păstrând tradiția Mamei Raveca ale cărei prime cuvinte când vedea chip de om erau

“Ce faci mumă? De unde vii, omenașule? Și unde te duci?”

Deși vremea de afară te îndemna să stai în casă la căldură, la Stâna Ștefanu era o forfoteală de nedescris. Baciul novăcean Dede, fiul Mamei Raveca, stă mai intr-o parte, supraveghează bunul mers al lucrurilor și nu lasă nimic la voia întâmplării. Mărioara are grijă de turiști si povestește una, alta făcând timpul să treacă ceva mai repede până se punea mâncarea în blidurile de lut ars. Mămăliga vârtoasă aburindă ședea pe un fund de lemn cât toate zilele, iar tocănița își împrăștia mireasma peste tot locul.

Toată lumea vine și se înfruptă din bunătățile gătite și pregătite de o mână de oameni. Totul se înscrie în peisajul de basm oferit de munții Parâng. Pășunea alpină, oile în depărtare, ploaia rece, fumul de pin, aspru și usturător, la care se fac molcom tocana și mămăliga, camera în care se poate dormi, tapetată cu haine tradiționale, dependințele unde se face brânza, zgomotul lemnelor sparte, vântul, toate sunt smulse, parcă, dintr-un film alb-negru, vorbind despre tradiția și greutățile locului. Un peisaj de poveste, rupt de lume, undeva departe, într-un trecut pe care nu îl zărim doar în poveștile spuse de străbunicii noștri. În acest peisaj, câinii ciobănești, moțăie în bătaia vântului ținând totul sub privirile dure, dar înțelegătoare.

Din când în când își face apariția câte un pui de ciobănesc care face deliciul copiilor și al turiștilor. Pe lavițele și mesele de brad negeluit unde se servește masa, poposesc blide de lut ars în care tocana de vițel sau oaie împrăștie o mireasmă îmbietoare. Pereții sunt acoperiți de straie tradiționale completând peisajul de la stână. Timpul trece pe nesimțite și se lasă seara. Vântul și ploaia parcă s-au mai domolit puțin. Mai petrecem câteva momente la stână și, cu părere de rău ne pregătim de plecare.

Drumul spre casă se desfășoară lin coborând spre Obârșia Lotrului, apoi către Voineasa, Râmnicu Vâlcea, Pitești și București. 296 de km de impresii, sentimente, povești și promisiuni de revenire pe aceste plaiuri minunate cu oameni minunați. Una peste alta, eu, pot spune cu mâna pe inimă că avem o țară minunată.

Drum bun și drumuri bune!

Articol scris de Adrian Satmaru

Fotografii de Adrian Satmaru