Tulnicul este un instrument muzical străvechi și face parte din moştenirea culturală a poporului român și reprezintă unul dintre cele cinci tipuri de bucium, întâlnite pe povârnişurile de miazăzi şi de răsărit ale Carpaţilor, în munţii din nordul ţării şi din Munţii Apuseni. În general, instrumentele din familia buciumului se prezintă sub forme tronconice drepte, curbate sau răsucite, realizate din fier, lemn sau scoarţă de tei, lemn de brad sau din scoarţă de cireş.
În trecut, la acest instrument cântau nevestele şi fetele, anunţând evenimentele din cadrul familiei sau din comunitate.
Tulnicul este un instrument aerofon, cu formă tubulară, deschisă la ambele capete, care produce sunete muzicale cu ajutorul curentului de aer dirijat prin interiorul său, așa cum este descris în Dicţionarul de termeni muzicali (DTM) şi a Tezaurelor terminologice din cadrul Institutului de Memorie Culturală.
În urmă cu aproximativ o sută de ani, în casa fiecărui ardelean se găseau două-trei tulnice, la care ştia să cânte întreaga familie. Localnicii folosesc şi acum tulnicul atât ca instrument muzical, cât şi ca mijloc de comunicare, substituind cu succes încă telefonul mobil în satele risipite prin munţi. Pentru cel de-al doilea rol practic al tulnicului, utilizatorul trebuie să ştie atât cântările specifice care anunţă plecarea la diferite munci şi etapele de lucru, cât şi pe cele destinate unui eveniment major din viaţa omului şi a comunităţii: naştere, botez, nuntă sau deces.
În trecut, sunetul său punea pe fugă animalele de pradă sau anunţa primejdia unui război, iar pe timp de pace înlocuia dangătul clopotelor de biserică, anunţând sărbătorile creştineşti.
Primul lucru pe care trebuie să-l ştie viitorul meşter de tulnice este alegerea materiei prime pentru instrument. Lemnul trebuie să fie neapărat de molid, pentru că trunchiul arborelui şi ramurile sale cresc drept. După ce lemnul tulnicului a fost ales din pădure, acesta se curăţă de coajă şi se ciopleşte în opt muchii, lăsându-se apoi la uscat, la temperatura camerei. Uscarea la soare nu este recomandată, întrucât forţează şi crapă lemnul prin rapida evaporare a apei.
Urmează „florirea” sau „văsălirea” lemnului, cum spun artizanii, operaţie prin care se lustruieşte faţa viitorului instrument cu mezdreala (n.n. cuţitoaie). După şlefuire, se despică lemnul pe lungime cu ajutorul unui „firez”, fierăstrău cu dinţi mici, apoi se scobeşte miezul cu mezdreala specială, până se obţin două doage perfect egale. Se dă apoi forma muştiucului cu ajutorul unui cuţit teşit la vârf.
Făurirea instrumentului se încheie cu „împistrirea” sau decorarea şi lustruirea finală. „Împistrirea” se realizează cu şabloane de fier încins, cu aparatul de pirogravură sau, mai rar, prin pictarea unor motive geometrice şi florale. În trecut această îndeletnicire era încredinţată copiilor şi adolescenţilor, ca „să prindă gustul” pentru meşteşugul făuririi tulnicului.
Interpreţii spun că nu este uşor de cântat la acest instrument, întrucât necesită forţă fizică şi o tehnică anume; se impune cunoaşterea anumitor linii melodice şi a unor semnale specifice. Cântările, dar mai ales chemările sunt interpretate pe rând de către o singură tulnicăreasă, pentru a se transmite corect mesajul. Dacă sunt mai multe tulnicărese, ele pot cânta împreună acelaşi cântec sau pot cânta pe tonuri, cu un singur tulnic-solist. Fiecare instrument are un sunet aparte, în funcţie de lungimea sa şi de calitatea lemnului din care este cioplit.
Articol scris de Adriana Roman
Fotografii wikipedia, adevarul.ro, promenadaculturala.ro, 100deani.ro
Sursa informațiilor adevarul.ro
Turist prin Romania 