Gara din Râmnicu Sărat a fost construită între anii 1897-1898 și a înlocuit gara orașului, Gara Anghel Saligny, care a fost construită în anul 1881. Actuala gară a fost construită în stil italian și este opera arhitectului Nicolae Mihăescu, șeful Serviciului lucrărilor noi la CFR.

Gara din Râmnicu Sărat este una dintre clădirile monument considerată și astăzi o bijuterie arhitecturală.

În oraș există și o fostă gară, mai veche care, deși dezafectată, i s-a schimbat utilitatea. Construită după planurile inginerului Anghel Saligny, în 1881, este astăzi parte integrantă a Liceului agricol. Pentru că era prea departe de oraș, s-a renunțat la ea, modificându-se și traseul căii ferate.

Citește mai multe aici, despre prima gară din Râmnicu Sărat.

Mai multe detalii despre vechea gară din Râmnicu Sărat, se găsesc în articolul Gara Anghel Saligny din Râmnicu Sărat.

Prima gară din Râmnicu Sărat a fost construită după planurile inginerului Anghel Saligny. Monument istoric, Gara din Râmnicu Sărat era la sfârşitul secolului al XIX-lea cea mai frumoasă carte de vizită a oraşului. Construită iniţial departe de oraş, actuala gară este cea de-a doua construcţie de acest tip, aşezată  mai aproape de oraş  în urma repetatelor interpelări ale deputaţilor râmniceni I. C. Grădişteanu, Iosef Oroveanu şi C.C. Datculescu, conform “Gazetei Săteanului”, din ianuarie 1891.

Gara Râmnicu Sărat (sursa foto turismbuzau.ro)

Odinioară, râmnicenii străbăteau Bulevardul Gării în frumoasa trăsură a lui Carabelea, gara fiind loc de plecare sau de sosire, loc de întâlnire şi regăsire. Negustori cu vată pe băţ şi halviţă,  doamne cu pălării frumos colorate şi boruri largi, domni în frac cu cravate colorate sau papioane străbăteau vioi aleile pavate ale gării.

Gara din Râmnicu Sărat este locul unde Regele Carol I a luat contact cu oraşul aflat la hotarul dintre Muntenia şi Moldova. Monitorul Oficial, din 3 octombrie 1901, relatează că Regele Carol I participă la manevrele militare şi locuieşte la Râmnicu Sărat, în casele primarului Gheorghiţă Lupescu. Din articol reiese că primirea protocolară a oaspetelui s-a făcut chiar în frumoasa gară a Râmnicului.

Gara din Râmnicu Sărat este prezentă şi în mărturiile unora dintre personalităţile politice care au fost întemniţate în temuta închisoare de la Râmnicu Sărat.

În memoriile sale, publicate în cartea “Prin ungherele iadului comunist: Râmnicu Sărat”, Ion Diaconescu vorbeşte despre gara Râmnicu Sărat ca punct de tranzit al deţinuţilor către penitenciar.

”Târziu în noapte am simţit că vagonul dubă în care călătorisem a fost decuplat şi, prin crăpăturile obloanelor din geamuri, am descifrat că ne găseam la Râmnicu Sărat. Toată noaptea aceea, cu măsuri extraordinare de izolare şi siguranţă, s-a făcut transferul nostru, unul câte unul, din dubă în penitenciar, trecând şi printr-o celulă specială, unde am fost echipaţi cu hainele de puşcăriaşi.”

(“Prin ungherele iadului comunist: Râmnicu Sărat” – de Ion Diaconescu şi Cicerone Ioniţoiu, Bucureşti, 2007)

După anul 1990, Gara din Râmnicu Sărat intră în proprietatea CFR, iar clădirea şi terenul aferent se află în “zona de siguranţă”, astfel că tot ce există aparţine centralei societăţii respective. O vreme,  gara a  adus, cu siguranţă, profit. Din cauza traficului mare din această perioadă, numeroase firme se înghesuiau să ocupe un spaţiu comercial în această zonă.

Ceasul Paul Garnier de pe peronul gării nu mai există, dar se mai păstrează cadranul ceasului din fațada gării.

Câteva elemente aduc aminte de frumusețea de odinioară a gării: cadranul din elemente de sticlă vopsite, cifre romane, indicatoare tip lance, decorațiuni și o lampă din fier forjat, iar sub ceas un mic panou unde probabil era inscripționat numele orașului.

Nelipsită din cărțile poștale de secol XX, considerată de Nicolae Iorga prea mare pentru un oraș așa de mic, gara Râmnicu Sărat este afectată vizibil de trecerea timpului, dar a fost și rămâne o bijuterie arhitecturală.

Articol scris de Adriana Roman

Fotografii de Adrian Satmaru

Informații adevarul.ro